Fragmente

"Mi se părea că sunt şuviţe de fum care, împinse de vânt, se agită uşor prin colbul drumului, apoi, uitându-mă mai bine, mi-am recunoscut, învălmăşite, visurile, fluturi uscaţi, sfărâmicioşi, lamentabilă materie nu de tot moartă, al cărei nume fusese: încredere, elan, bucuria cunoaşterii, bucuria dragostei, cine să le mai poată desluşi?...
Mi-e ciudă pe visurile acestea, nu-mi este milă de ele: de ce s-au supus, de ce n-au ştiut să se apere, să se ascundă, să renască altundeva? Şi cum mai cutează să încerce a trăi?
De vină sunt doar eu, care le-am impus să aştepte dincolo de limitele aşteptării, aşteptarea, care n-a fost nimănui de folos vreodată.
Timpul lor se strecurase dincolo de zona puterii lor, le părăsise, descoperise poteci noi, se îmbogăţea, pierdea la joc şi câştiga tăria de a pierde; se prindea de trenurile şi corăbiile lor, se cufunda în unda mărilor al căror singur nume şi apropiere ameţesc; ieşea din ele întinerit, purificat, ca un trup din dogoarea iubirii. Al lui erau zilele care planau deasupra fluviilor, deasupra drumurilor paralele ce se însoţesc şi se despart şi iar se contopesc, asemenea vieţii noastre…
Gânduri ca fantome dintr-un trecut ţesut din ani de viaţă, dar nu şi de trăire, te urmăresc adeseori… Când au pierit fragedul frunziş, unduitoarea, dulcea iarbă nouă? Nu le-am îngăduit să respire, le-am sortit morţii; socotindu-ne plini de chibzuinţă, le-am prefăcut în paie uscate care să ne ţină de cald cândva, în viitor. Tot ce am avut mai de preţ am destinat acelui „mai târziu” care nu înseamnă decât „prea târziu”, iar clipa am consumat-o în „înscenări” şi nu în trăiri.
Firul de iarbă care încolţeşte la picioarele mele are infinit mai mult curaj şi mai multă înţelepciune decât mine: el nu lasă să i se fure ora lui.
Nu te nelinişti. Nu te nelinişti. În anumite clipe degetele tale vor sclipi cuprinse de un polen viu care îţi va lumina singurătatea…
Şi roagă-te sorţii să nu îndepărteze de la tine pe acei care îţi sunt aproape; regretul este otrava care nu lasă nimic întreg şi durerea pe care o pricinuieşte este fără întoarcere…
De nu le sorbi în zori, ierburile vrăjite îşi pierd seva iar altele tot atât de curate nu mai găseşti de pus în loc – s-au mistuit odată cu ceasul ivirii lor, doar închipuirea pulsează ritmic înainte, ca un mecanism care merge în gol şi dacă ai renunţat la mania adevărurilor absolute, mai afli o cale în stare să ascundă deznădejdea ta."