Bunicul

Cele mai multe vacanţe din copilaria mea le-am petrecut la bunicii din partea mamei mele. Probabil că bunicul a fost eroul meu... L-am iubit la nebunie.
Nu avea ceva ieşit din comun, avea doar ceva aparte... Felul hotărât şi totusi delicat în care se impunea în faţa celorlalţi, căldura din ochii lui albaştri care topea, felul în care se bărbierea cu briciul în faţa oglinjoarei rotunde, modul lui de a aşeza pătura pe pat încât să nu rămână nicio cută, calmul cu care tăia firele de iarba rebele crescute între pietrele din curte, răbdarea de care dădea dovada când se juca cu mine sau când îmi răspundea la "De Ce-urile" mele, până şi tonul cu care alunga sau chema pisica...
Îmi amintesc cum mă păcălea că pleacă la vânătoare ca îmi aducă pastramă de căprioară... Pleca la muncă cu pastrama din cămara bunicii în rucsac şi întodeauna seara îmi spunea că a vânat pentru mine... Iar acel gust inconfudabil nu l-am mai regăsit nicicând...
Aveam scăunelul meu, singurul vopsit în albastru la masa scundă şi rotundă din lemn...
Vara când ploua, în zilele toride, mă lasa să umblu desculţă până când mă transformam în ploaie, ca apoi să mă îmbrace într-un prosop aspru şi să îmi mă încalţe cu botoşei de lână... Era o senzaţie extrem de plăcută...
Îmi aduc aminte cum, într-o zi, când mă jucam de-a prinselea cu copiii în faţa şcolii (şcola fiind exact lângă casă, pe un teren pe care îl donase el), m-am căţărat pe o buturugă şi m-am lovit într-un ciot atât de tare încât am leşinat. M-am trezit când mă ducea în braţe şi îmi povestea despre o alifie pe care o avea din timpul războiului... Semnul fizic încă îl mai am, poate va dispărea în timp...
Doar cel pe care l-a lăsat în mine va trăi mereu.